Maria

Nu ştiu prin ce perioade treceţi voi, cititorii mei ( fideli sau nu), insă eu am parte de supradoză de nesimţire şi prostie.

Şi stau să mă gândesc cu ce naiba am greşit ?

Poate m-am purtat frumos, când de fapt trebuia să fiu mai indiferentă, poate că am zâmbit şi am iertat, lăsând să treacă totul de la mine, când de fapt trebuia să fiu exigentă, poate că m-am purtat normal… şi tot ceea ce am meritat a fost un souvenir buşit.

Mare atenţie când oferiţi cadouri: decât să oferiţi o chestie stricată, mai bine nu oferiţi nimic.

Eu, una, aş fi preferat să nu primesc nimic.

Pe sistemul fiecare şut în fund e un pas înainte, astăzi am simţit pe pielea mea cum e atunci când tu aflii ultimul deciziile care te privesc direct. Cred că e una din legile lui Murphy. Iar dacă nu e menţionată, acum ar trebui brevetată. Pups!

P.S. Continui să îmi fac mustrări în ceea ce priveşte naivitatea me& lumea virtuală. Şi dacă nu inţegeţi ce spun, nu-i nimic, cu atât mai bine!

De nervi. Cel mai mult săptămâna asta m-a enervat insistenţa unei persoane. Când spun NU ai decenţa să nu insişti, fiindcă, m-am gandit înainte de a-ţi da un răspuns, iar cu cât insişti mai mult, cu atât mă încăpăţânez să fac fix contrariul.

Şi mă mai enervează că o bună parte din oamenii apropiaţi mie sunt acum departe. Unii sunt în B, colegi de suferinţă (săptămâna asta… ştiu ei despre ce vorbesc). Însă pleava cu “principii” şi pretenţii a rămas să perturbe praful aşezat peste rănile cicatrizate deja ale sufletului… un fel de ultimă agitaţie înainte unei nepăsări totale. Şi nu visul american este cel vinovat.