Maria

Mai sunt câteva ore din 2008… ultimele pregătiri, mesaje cu urări de La multi ani!. În ultima zi din an m-am trezit buimăcită, în gălăgia făcută de alarma unei clădiri… Bucureştiul meu haotic pare-se că nu se va schimba prea curând.

La prânz mi-am zis că voi recupera somnul de dimineaţă… am încercat, însă mintea mi-a zburat aiurea… departe a hoinărit, mai trează şi mai activă ca niciodată… când nu vrea ea să adoarmă, nu vrea şi gata! Aşa că am procedat în consecinţă… m-am pregătit pentru The Party. Acum stau să se usuce oja ( roşie, evident! ) şi privesc artificiile ce se desfăşoară… unii sunt un pic mai nerăbdători. Urmează machiajul şi hainele…

2009 sper să vă găsească zâmbitori, într-o companie cât mai plăcută. Să vă distraţi, să vă simţiţi bine, iar noul an să vă aducă sănătate şi noroc. Pups!

Cum aseară a venit Moşul Nicolae cu daruri and lots and lots of chocolate ( fiindcă am fost cuminte, pare-se ), astăzi am planuit o ieşire cu o foarte bună prietenă pentru că Măria Mea cam neglijase relaţiile umane în ultima vreme. So, după muncă, întâlnit cu amica, mers la salon pentru că ea avea programare, stat după ea să îşi ajusteze gheruţele ( timp în care un angajat al salonului se tot holba la părul meu… oare ce i-o fi trecut prin cap? ), mers într-un local să mâncăm.

În local, toate bune şi frumoase. Mi s-au lungit un pic urechile de foame până mi-au fost aduse pastele, dar într-un final, când mă gandeam că mai am un măr în geantă pe care aş putea să îl folosesc în cazul în care bucătarul m-a uitat, a apărut tipa cu pastele noastre. Şi apucă-te Maria de mănâncă. Fix la prima degustare a spaghetelor, începe o melodie cu Anca Parghel, dată tareeee, ca să îmi stea spaghetele în gât şi să înghit cu ghionturi de-acum încolo. Am terminat de mâncat cu chiu cu vai, apoi a urmat o şedinţă de căutat genţi şi uitat la haine prin Unirea. De precizat că timpul petrecut în faţa rafturilor cu cărţi de la Diverta l-a depăşit pe cel petrecut în magazine. A. s-a ales cu o carte şi o geantă, eu mai mi-am luat un stilou ( roşu, evident! ).

Şiiiiii am promiiiiiissss, solemn chiar, că nu îmi mai iau instrumente de scris. Acum, să vedem cât mă ţine promisiunea… de obicei, respect ce spun, so… o să mă potolesc cu achiziţiile de stilouri, creioane, pixuri & so on. Luminile n-am mai stat să le văd aprinse pentru că era o nebunie în oraş, iar aglomeraţia nu se află printre idealurile mele de petrecere a timpului liber.

Acum vă las că m-a luat o colegă pe mess la întrebări despre târguri de bărbaţi şi eu habar n-am de asemenea evenimente. Pups!

Şi-a început şarada. Deja văd brazi împânziţi peste tot, la Lida e puzderie de ei. Sunt şi în faţă la Novotel şi probabil în holurile altor hoteluri. Primarul îmi promite că pe 6 decembrie o să îmi resusciteze starea de veselie şi spiritul sărbatorilor cu 4 000 de Moşi Craciuni şi alte nu ştiu câte mii de beculeţe… că dacă sufletul meu nu se aprinde, sigur mi-l vor aprinde ei. Jegul de pe trotuare şi panarama din pasajul Universităţii nu le mai vede nimeni. O să ne sucim gâturile traversând acel pasaj, dar avem gresie lucioasă, ce mama naibii!!! de care putem să dăm cu capul fericiţi şi extaziaţi… târgul de cadouri de la Dalles s-a deschis şi, astfel, sezonul îmbulzelii a luat startul în competiţia fericirii.

Eu nu înţeleg o chestie: de ce trebuie să ne purtăm ca turbaţii în această perioadă? Pot să cumpăr cadouri, să petrec momente frumoase cu familia/prietenii şi în altă perioadă a anului. Şi o fac. Şi parcă nu mai iese cu atâtea beculeţe aprinse. A nu se înţelege că am ceva impotriva Craciunului, a sărbatorilor, în general. Nu am! Însă mi se pare că totul e puţin tras de coadă: acum trebuie să fiu mai bună, să mă comport mai frumos, să zâmbesc, să fiu calmă, optimistă… de parcă au intrat zilele în sac şi am adunat mai multe bile negre decât albe, iar acum trebuie să recuperez. Exagerat.

Sărbătorile de iarnă nu mai sunt ca pe vremea copilariei. Nu mai sunt, fiindcă acum percep mult mai bine, decât o făceam atunci, mediul exterior.

Iar când sarcarsmul îmi curge prin vene, dezamăgirile sunt la tot pasul şi vin când te aştepţi mai puţin, parcă îţi dispare şi zâmbetul şi optimismul. Aşa că, eu una voi fi exact cum am fost şi până acum: în bunătate se va menţine o constanţă,voi râde numai dacă situaţia va fi amuzantă, optimismul va fi la cote reduse (fiindcă l-am menţinut ridicat şi nu mi-a adus decât şuturi în fund aka paşi înainte), calmă voi fi atât cât se poate cu cine merită cu adevărat, iar aciditatea si sarcasmul îmi vor ţine companie.

Asta e Maria: acidă, fără răbdare, bună când nu e cazul, sociabilă, un pic pesimistă şi zâmbitoare (posed râs spontan, de asemenea, însă glumele pe care mi le spui…. trebuie să fie calitative). Iar dacă vrei să fiu altfel, gândeşte-te un pic, cu noua mască, eşti sigur că voi fi eu?

Pups!

Fiindcă declar eu sus şi tare că am unele faze blonde, pentru necunoscători afirm că nu sunt chiar atât de fraieră pe cât mă consideraţi voi a fi.

Şi atât am avut de zis pe ziua de azi.

Astăzi m-am trezit, ca o voinică ce sunt, la 4,35 şi am aşteptat ca telefonul să sune la ora 6. La 7,30 eram deja la 2102 (pentru necunoscători, clădirea Facultăţii de Cibenetică, etaj 1, sala 1) gata pentru un curs de reproiectare managerială. Abia aşteptam să învăţ lucruri noi… wrong! Totul s-a repetat, ba mai mult, l-am suportat pe un idiot care îi punea întrebări profesorului doar de dragul de a le pune… de exemplu, se discuta despre metode organizatorice şi la un moment dat s-a precizat că aceste metode se focalizează asupra activităţilor şi operaţiilor din lanţul valoric generatoare de valoare pentru client. Bon! Şi se trezeşte Vasile (nume aleator generat idiotului care emitea întrebarea) “că domn’ profesor, da de ce pentru client şi nu pentru organizaţie??”. Cerul mi-a cazut în cap şi am blestemat ziua în care Vasile a absolvit Facultatea de Management. Păi bine măh Vasile dragă, dacă al tău client nu moare de extazul pe care i-l provoacă bunurile şi serviciile oferite de tine, tu, boule dragă, de unde mai înregistezi profit ? Aaa?!?!?! Îmi spui şi mie? Că mi’s tare curioasă!!!!

Cursul s-a terminat. Eu am zis ca 7,30 e o oră mult prea indecentă de trezit pentru ca neuronul  meu blond să fie pesecutat d’alde Vasile. Deci nu mă mai prinde nici dracu’ la reproiectare managerială la curs. V-am pupat din zbor şi ne vedem cu sclipiri de geniu la examen.

La seminarul de simulare managerială am mai desluşit din tainele Excelului… şi vai, Domane! ce multe îs!!! Ba mai mult, profa (care a făcut armata) mi-a sugerat elegant să nu mai fiu eu mama răniţilor pentru toţi indivizii din grupă. Şi dacă stau eu bine să îmi scurtcircuitez neuronu’ blond funcţional, doamna chiar are dreptate. Prea mă agit eu când nu e cazul. Iar chestia asta mi se aplică nu numai în cadrul masterului, ci şi în viaţă, în general.

La simulare curs, m-am simţit persoana cea mai proastă din lume. Eu şi matematica nu prea avem tangenţe… dacă am fi avut, aş fi dat şi eu la Poli şi alta ar fi fost viaţa mea. Până una alta am terminat ASE, mă preocup de cărţi (pe alocuri cărti dătătoare de probleme celuluei gliale roz), îmi plac comediile romantice, Jane Austen, Gabriel Garcia Marquez şi Marin Preda, citesc Cioran şi surâd ironic fiindcă are aşa mare dreptate în unele cazuri şi mă enervează dezorganizarea şi fazele care rămân “ca în tren”, merg la teatru şi la operă, iubesc marea, culorile toamnei şi Crăciunul. Problemele de mate, fizică, informatică să le dezlege băieţii. Mie mi-a ajuns liceul de fiţe cu profil matematică-informatică.

Cursul de previziune economică a fost mai interesant ca niciodată. Am aflat că există o teorie a laşităţii în aramata română conform căreia dacă toţi românii ar fi fost curajoşi, toţi ar fi fost omorâţi de turci-ruşi- austro-ungari sau mai ştiu eu ce Dumnezeului ne-a atacat, deci şi prin urmare, au existat laşi, care au fugit, s-au reprodus şi iată-ne navigââââând online.

Am mai aflat că omul este principala sursă a complexităţii problemelor. Normal! Dacă nu mă complic şi nu întorc pe toate laturile lucrurile nu mă simt eu bine!!!

Până una alta, mai învăţ Excel, mai cietsc o carte de strategie, mai adaug o carte pe lista cărţilor de cumpărat de la Gaudeamus, mai dezamăgesc şi rămân la rândul meu dezamăgită. Life goes one! Iar din când în când mă mai tratez cu o cafea. Ca să nu uit savoarea.

V-am pupat! Să fiţi cuminţi şi să aveţi sclipiri de  geniu. Şi dacă sclipirea nu vă iese, măcar fumul să se intrevadă.