Maria

Primesc astăzi următorul mesaj pe telefon: “Magda… am nevoie de ajutorul tău… Ce să fac cu Matei până la urmă? E aşa de prost la pat Să-i dau cu flit şi să îmi găsesc unul care ştie meserie?”

Pufnesc în râs. Primul impuls a fost să îl citesc colegelor. În scurt timp, am aflat că nu eram singura care primise acest mesaj.

Concluziile mele:

1. Magda a dispărut. Deci şi prin urmare, este acum căutată pe muuulte numere de telefon. Nu poate omul să dispară din ţară într-un loc exotic, împreună cu ultima cucerire, producător de vinuri, potent şi dotat financiar, că în România zdruncinată de criza economică, cineva nu obţine satisfacţie… aşa şi? Nu s-a mai întâmplat până acum?

2. Matei e prost la pat. Ipoteză a problemei. O rezolvare: ai grijă la cei cu numele de Matei pe care îi întâlneşti. Printre ei, zace unul neperformant.

3. Matei e prost la pat si gay. Din sms nu se inţelege clar că emitentul e o persoană de sex feminin. Şi asta devine o situaţie de “Sex & The City”. Orice s-ar întâmpla, nu pot să alerg pe tocuri, ok?

4. Cel mai simplu: dă-i papucii, găseşte-ţi altul ţi las-o pe Magda în pace. Şi pe mine, de asemenea.

5. Dacă Magda e un nume de cod pentru Laura Andreşan, Alina Pugaru, Gregorian Bivolaru sau mai ştiu eu ce altă personalitate avizată să rezolve această problemă de interes naţional deja, o rog pe Magda să îşi sune prietena/prietenul pe numărul de telefon: 0735085133.

6. 0735085133 e o goangă, iar eu mi-am stresat neuronul blond cu diverse variante de răspuns.

Week-end fain să aveţi! În funcţie de merit (după sufletul vostru)…

P.S. La mulţi ani! Pups!

Deci nu mai pot, simt cum tensiunea imi creste, pulsul a depasit de mult suta, capul imi explodeeaaaaaaaaza!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Nu stiu ce e cu femeile din ziua de azi, insa in ultimele doua saptamani, niste muieri aiurite m-au calcat de 1216541541478450324517127 ori, pana n-au mai putut. Eu in sandale, ele in cizme. Ca doar e gerul Bobotezei la inceputul lui octombrie, cu cele 29 de grade Celsius afara (daca stam sa ne gandim la vremea superba de vineri). Ca deh, vara asta s-au purtat cizmele asortate la chiloti si atat!

Si ma enerveaza, pentru ca nu stiu a ce naiba se gandesc, cand pe ditai bulevardul, spatiu liber imens de trecere pe langa mine, vita ma loveste peste picioare in cel mai mare hal, uitandu-se la mine cu o mutra nevinovata care nu cere decat niste palme zdravene peste ochi, ca sa se uite pe unde dracu’ calca!

Eu ma uit pe unde merg. Vreau acelasi lucru si din partea lor. Si nu merge agrumentul cu “prea, prea, prea… ” fiindca nu imi pasa. Sunt corecta, astept corectitudine. Si tot ce mi se intampla e sa dau peste nesimtiti, visatori, nehotarati, nemernici.

Eu stiu ce vreau! Si da, sunt exigenta. Iar daca nu se poate accepta asta, well, good bye forever!

Nu stiu cum se face, insa pe fiecare zi ce trece simt ca mi-am gresit vocatia. Nu trebuia sa urmez profilul economic in materie de universitate, ci trebuia sa ma duc la psihologie sau, poate la un nivel complex, la medicina. Pentru ce? Pentru a trata nebuni, persoane cu probleme, d’astia ce au cuci prin minte, si tendinte de levitatie… fiindca am lipici la ei. Vreau, nu vreau, imi place, nu imi place, sunt pusa in situatia de asculta n la puterea infinit probleme.

Exemplul numarul 1:

Discutie despre schizofrenie cu o prietena. Manifestari, forme… tratamente. Apare unu’ din senin si ma intreaba cati km mai sunt pana la Tg. Mures. Ca el vrea sa doboare un record mondial la mers pe jos si intentioneaza sa ajunga in Maramures. Pornise din Bucuresti (situatia se petrecea in Sighisoara) si mai avea de mers. Ah, da! Era urmarit! Si era si cunoscut! Cum nu citesc Click, Can-Can sau Libertatea nu mi-am dat seama cine e bipedul emitent de recorduri mondiale. Mai bine!

Exemplul numarul 2:

Strada C.A. Rossetti din Bucuresti. Langa Biblioteca Universitara. Ipod in urechi, aparent inabordabila (s-o cred eu p’asta…. numai pe tipii de la Libraria Noi ii fac sa inghita in sec!). Ma ia la intrebari o tanti. Ma chestioneaza daca am fost vreodata la Biblioteca Universitara. Stau, percutez, in final, sunt sincera si zic ca da! Atata mi-a fost: incepe sa imi spuna ca sunt radiatii in acel loc. N-am observat?! Nu. Am fost prea ocupata cu stresarea neuronului blond pe teme de marketing atunci pentru a efectua masuratori radioactive. Si cum nu mi-a crescut o a 3a mana sau un creier anexat, deci nu m-am ingrijorat. De personalitate multipla, inca nu se pune problema. Si din radiatii o dam in teologie, pentru ca Iisus vine. La nu stiu ce sala de cinema obscur, un orator sau ce-o fi ala, tine o conferinta despre “credinta”. Mi-o mai baga p’aia cu ortodoxia e minciuna, si ma trimite la conferinta pentru salvarea sufletului (iradiat). Fiindca trebuie sa cred. In ce? Om vedea!

La Tg. Mures n-am ajuns. Si nici la conferinta teologica. Am ajuns la TNB, unde am vazut Toti fiii mei. Dar despre asta, intr-un post viitor, poate.

Cat de greu e oare ca atunci cand ceri un tricou alb marimea M sa ti se ofere un tricou alb marimea M?

Am primit toate variantele posibile, alte culori, am fost trasa la raspundere pentru a mea preferinta (chestie pe care o URASC! nu sunt tampita, stiu foarte bine ce vreau!!!), ca, in final, sa fiu chestionata si asupra marimii (oare cand sunt nervoasa tind sa devin mai mare?!?!?!).

O simpla preferinta. O suta de nervi. O vanzatoare proasta (sau sa-i zic shop-assistant, ca sa nu cumva sa-i ranesc prea tare sentimentele). Just… great!

Legat de moda, vara aceasta mi-a stat pe creieri un anumit trend. Lasam la o parte sandalele spartane demne de o adevarata sotie de spartan, nu de toate ratele bucurestene (limitez concluziile la arealul in care imi desfasor existenta: Bucuresti), si ne indreptam privirile catre cizmele crosetate. Nah, acum au existat si poate inca mai exista sandale handmade, de ce nu ar fi si cizme handmade (sau nu).

Bun. Accept si cizme crosetate. Nu trebuie sa le port, le vad doar, stramb din nas si trec mai departe (am dreptul la o opinie, bineinteles; si am… ohoooo!!!… o fire critica). Ceea ce nu inteleg, este excesul de zel. Si anume: atunci cand domnisoarele/doamnele nu poseda incaltari crosetate, iau cizmele din dotare… alea luuuuungi, din piele, folosite, de regula, pentru sezonul rece.

Si e asa o diferenta… eu ma uit la mine ca’s in sandale, iar ele in cizmele alea lungi si groase si ma intreb … ce gene au femeile astea in ele? Ce rezistenta la temperaturi inalte au? Una foarte mare presupun din moment ce suporta incaltarile acelea pe asemenea temperaturi. In fine. Noi sa fim sanatosi.

La iarna se poarta cizmele decupate de degete?

Pups!