Maria

Raspunsul clientului restant catre banca!
Stimate domn,
Am onoarea sa va confirm primirea scrisorii dumneavoastra din 12 Septembrie prin care imi cereti, pentru a treia oara, returnarea banilor pe care vi-i datorez.
As vrea sa stiti ca eu nu contest aceasta datorie si am intentia s-o platesc cat mai curand posibil.
Pe de alta parte, as dori sa va informez ca eu am numerosi alti creditori, la fel de onorabili ca dvs., carora vreau sa le inapoiez, de asemenea, sumele datorate.  
Deoarece suma alocata de mine lunar rambursarilor este limitata, in fiecare luna desemnez prin tragere la sorti unul dintre dvs caruia ii inapoiez banii.
Indraznesc sa sper, domnule, ca numele dvs va iesi cat mai curand.
Va rog sa acceptati, domnule, salutarile mele impreuna cu intreaga mea consideratie.

P.S. Datorita faptului ca ultima dv. scrisoare a fost redactata intr-un limbaj agresiv si violent, va anunt cu regret ca nu veti participa la urmatoarea tragere la sorti.

Deci nu mai pot, simt cum tensiunea imi creste, pulsul a depasit de mult suta, capul imi explodeeaaaaaaaaza!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Nu stiu ce e cu femeile din ziua de azi, insa in ultimele doua saptamani, niste muieri aiurite m-au calcat de 1216541541478450324517127 ori, pana n-au mai putut. Eu in sandale, ele in cizme. Ca doar e gerul Bobotezei la inceputul lui octombrie, cu cele 29 de grade Celsius afara (daca stam sa ne gandim la vremea superba de vineri). Ca deh, vara asta s-au purtat cizmele asortate la chiloti si atat!

Si ma enerveaza, pentru ca nu stiu a ce naiba se gandesc, cand pe ditai bulevardul, spatiu liber imens de trecere pe langa mine, vita ma loveste peste picioare in cel mai mare hal, uitandu-se la mine cu o mutra nevinovata care nu cere decat niste palme zdravene peste ochi, ca sa se uite pe unde dracu’ calca!

Eu ma uit pe unde merg. Vreau acelasi lucru si din partea lor. Si nu merge agrumentul cu “prea, prea, prea… ” fiindca nu imi pasa. Sunt corecta, astept corectitudine. Si tot ce mi se intampla e sa dau peste nesimtiti, visatori, nehotarati, nemernici.

Eu stiu ce vreau! Si da, sunt exigenta. Iar daca nu se poate accepta asta, well, good bye forever!

De Arthur Miller.

Este o nouă piesă de teatru pusă în scenă la TNB, în regia lui Ion Caramitru. Cu Victor Rebengiuc şi Sanda Toma în prim plan.

În primă fază nu am înţeles de ce piesa nu s-a mai jucat la noi  din 1948, parcă. Apoi mi-am dat seama că un dramaturg american cu o piesă despre un afacerist îmbogăţit de pe urma războiului nu este chiar o combinaţie reuşită cu regimul comunist ce a existat în România.

Pe scurt, mi-a plăcut. Subiect interesant, actori buni.

Dorinţa de îmbogăţire primează, conştiinţa e înăbuşită într-un colţ uitat al sufletului până ce o poveste de dragoste se dezlănţuie pentru a răscoli amintirile, furia, sentimentele nemărturisite, acceptarea greşelilor şi a morţii. Şi pentru a înlătura tentaculele încâlcite ale amăgirii. Natura umană e imperfectă şi multe lucruri nu pot fi controlate.

Şi dacă vreţi să mai schimbaţi atmosfera, să renunţaţi la filmul de la mall, această piesă de teatru e una din alternativele pe care le aveţi. Cel puţin în Bucureşti. Cel puţin în această stagiune. Chiar dacă scaunele de la Sala Mare nu sunt la fel de comode ca scaunele din sălile de cinema ale mallurilor.

Nu stiu cum se face, insa pe fiecare zi ce trece simt ca mi-am gresit vocatia. Nu trebuia sa urmez profilul economic in materie de universitate, ci trebuia sa ma duc la psihologie sau, poate la un nivel complex, la medicina. Pentru ce? Pentru a trata nebuni, persoane cu probleme, d’astia ce au cuci prin minte, si tendinte de levitatie… fiindca am lipici la ei. Vreau, nu vreau, imi place, nu imi place, sunt pusa in situatia de asculta n la puterea infinit probleme.

Exemplul numarul 1:

Discutie despre schizofrenie cu o prietena. Manifestari, forme… tratamente. Apare unu’ din senin si ma intreaba cati km mai sunt pana la Tg. Mures. Ca el vrea sa doboare un record mondial la mers pe jos si intentioneaza sa ajunga in Maramures. Pornise din Bucuresti (situatia se petrecea in Sighisoara) si mai avea de mers. Ah, da! Era urmarit! Si era si cunoscut! Cum nu citesc Click, Can-Can sau Libertatea nu mi-am dat seama cine e bipedul emitent de recorduri mondiale. Mai bine!

Exemplul numarul 2:

Strada C.A. Rossetti din Bucuresti. Langa Biblioteca Universitara. Ipod in urechi, aparent inabordabila (s-o cred eu p’asta…. numai pe tipii de la Libraria Noi ii fac sa inghita in sec!). Ma ia la intrebari o tanti. Ma chestioneaza daca am fost vreodata la Biblioteca Universitara. Stau, percutez, in final, sunt sincera si zic ca da! Atata mi-a fost: incepe sa imi spuna ca sunt radiatii in acel loc. N-am observat?! Nu. Am fost prea ocupata cu stresarea neuronului blond pe teme de marketing atunci pentru a efectua masuratori radioactive. Si cum nu mi-a crescut o a 3a mana sau un creier anexat, deci nu m-am ingrijorat. De personalitate multipla, inca nu se pune problema. Si din radiatii o dam in teologie, pentru ca Iisus vine. La nu stiu ce sala de cinema obscur, un orator sau ce-o fi ala, tine o conferinta despre “credinta”. Mi-o mai baga p’aia cu ortodoxia e minciuna, si ma trimite la conferinta pentru salvarea sufletului (iradiat). Fiindca trebuie sa cred. In ce? Om vedea!

La Tg. Mures n-am ajuns. Si nici la conferinta teologica. Am ajuns la TNB, unde am vazut Toti fiii mei. Dar despre asta, intr-un post viitor, poate.

De vreo cateva nopti incoace ma trezesc din somn…. razand!

Si partea care ma intriga cel mai tare e ca, o data trezita, nu imi amintesc de ce anume a fost provocat acest amuzament.

Oare ce-o bantui prin mintea mea creata noaptea?