Maria

Vorbeam astăzi cu o foarte bună prietenă despre întâmplările din ultimele luni, despre familie. Pare-se că anumite lucruri sunt câteodată departe de a fi înţelese. De ce acţionează oamenii într-un anumit mod, de ce e mai uşor să dai vina pe cineva pentru eşecuri în loc să îţi asumi responsabilitatea propriei decizii care s-a dovedit la un moment dat greşită, de ce e aşa de greu să ierţi mai ales când vine vorba de membrii familiei? sunt doar câteva întrebări. Până la urmă am înţeles că încăpăţânarea este o trăsătură de caracter destul bună, dacă, bineînţeles, este utilizată în mod constructiv. Însă sunt momente când aceasta devine destructivă, făcând din viaţă un ghem de sentimente amestecate, sentimente ce se află dincolo de puterea noastră de a le dezlega sensul. Poate e mai bine să lăsăm lucrurile să meargă de la sine, să nu le forţăm… fiindcă adesea am văzut ce se întâmplă când forţăm  nota. Natura umană, pe lângă imperfecţiunea pe care o posedă, mai e şi complicată. Iar ce mă amuză adesea e faptul că oricât de imprefecţi suntem noi, ca şi indivizi, le cerem celor din jur perfecţiunea… profesională, spirituală şi nu numai. Viaţa e greu… ne spunea un profesor în liceu. No shit?!

În altă ordine de idei, fiindcă e un post despre ziua de duminică şi viaţa de familie… oarecum, astăzi, de asemenea, m-au apucat gândurile referitoare la o problemă … existenţială. În parcarea din faţa blocului meu, langă o ghenă frumos amenajată în aer liber de REBU, nişte indivizi dintr-un bloc de vis-a-vis au pus de o friptură în aer liber. Acum nu ştiu vouă cum vi se pare, insă pentru mine e ca şi cum ai face friptura lângă o budă mai mult sau mai puţin ecologică. Cât de tâmpit trebuie să fii ca să prepari friptura lângă ghenă în loc să foloseşti propria bucătarie ???

Cât despre Ora Pământului ce a coincis cu meciul România – Serbia, avantajul a fost clar de partea ecologiştilor.

În speranţa inventării unor obiceiuri raţionale şi nedisturbatoare de neuroni în ceea ce priveşte viaţa la bloc, vă urez să aveţi o săptămână cât mai frumoasă.

Pups!

P.S. Răceala mea a ţinut 5 zile, la fel ca şi reziestenţa de a nu bea cafea. Beat that!

** Săptămâna trecută declaram foarte sigură pe mine că “Eu nu răcesc!!!”. Ha! Şi soarta încă o dată a ţinut să îmi demonstreze contrariul. **

Bon. Se făcea că sâmbăta ce abia a trecut aveam planuri ce presupuneau mersul la film. La mall, evident, deoarece trebuia să studiez mai îndeaproape speciile din Atlasul de Mitocănie Urbană. Şi cum pentru Seven Pounds n-am reuşit să ajungem la timp, am ales He’s Not Into You. Filmul a fost pliiiiiiiiiiiiiiiiin de faze penibile, încercând să descrie relaţiile dintre oameni. Şi am avut parte de destule relaţii, câtiva dobitoci (nimic nou, fiindcă viaţa reală ne oferă asemenea specimene zilnic, la duzină… ca nu cumva cineva să se simtă singur), nişte fraiere, multă gălăgie şiiiiii, cireaşa, aer condiţionat dat pe rece. Fiindcă cele 5 grade de afară tocmai o astfel de măsură sugerau celor ce se ocupă de cinematograf. Drept şi prin urmare, am ajuns acasă, m-am bagat în pat, in 5 minute aveam 38,5 grade. Yupiii!!!!

Momentan, situaţia e ceva mai bună. Tuşesc de parcă aş fi fumat in ultimii 8 ani de viaţă 2 pachete de ţigari pe zi, am baut ceai cât n-am baut în 2008 şi 2009 cumulat, cu borcanul de miere am devenit foarte bună prietenă, iar la farmacie mi-am făcut abonament. O ureche o am înfundată, aşa că persoana care stă în dreapta mea şi vrea să comunice cu mine… well, trebuie să aibă rabdare… sau plămâni puternici. Nasul… ei bine, ăsta scoate zgomote ciudate şi am impresia că am ajuns la performanţa unui sforăit de toată frumuseţea.

Mâine mă întorc la muncă pentru că m-am săturat să stau în pat şi să visez bazaconii.

Pups & take care of you guys!

** Să nu deschideţi uşa la străini **

Mă aflam astăzi într-o plimbare în interes de muncă şi treceam fericită prin Piaţa Universităţii, batută de vânt şi ploaie, căci era o vreme superbă de primăvară. Şi cum mergeam eu, îngândurată de ideile pozitive ce îmi bântuiau neuronul blond, apare în faţa mea, Domnul Denis Ştefan, ce purta o frumoasă vestă reflectorizantă. Se indeaptă spre mine. Eu mă întreb “Ce vrea ăsta de la mine?”. Se apropie, tot un zâmbet, îmi spune că desfăşoară o campanie împreună cu Poliţia Română, îmi înmânează un flayer, mă pune să zâmbesc la o cameră… derutată şi bombănind in gând, merg mai departe. Îl las în urma mea, abordat fiind de o lady ce îl apelase “Domnul Medalionu’ ” (zâmbeam malefic). Şi cum triumful e scurt, norocul îmi scoate în cale şi un reporter de la un radio, care mă şi chestioneză în privinţa opiniei ce o poate emite celula mea glială roz referitor la această minunată campanie… emit opnia. Roză, evident.

Bag flayerul automat în geantă.

Mai târziu, după nişte cursuri de etică în afaceri în care iar am vorbit despre americani, Obama şi am râs maliţios de vocea unei tinere domnişoare, am scos flayerul, curioasă fiind de conţinut.

Aşadar, Poliţia Română, vrea să prevină criminalitatea, sfatuindu-mă să nu invit străini în casă, să mă uit pe vizor, iar dacă cineva încearcă să intre forţat în locuinţa ce habituez, să sun la 112.

Ştiu că frecventez un master de tot rahatu’ şi nici măcar eu nu ştiu de ce m-am înscris la aşa ceva, 50% din colegii mei fiind nişte cretinoizi semianalfabeţi, care răsfoiesc pe sub bănci cataloage Avon şi fac act de prezenţă la un seminar pentru că aşa trebuie, insă nu sunt tâmpită. Cred că ştiu că nu trebuie să deschid uşa la străini.

Ah, ştiu de ce m-am înscris la master. Speram să învăţ chestii interesante, folositoare, descoperind ceva care să îmi placă. Rahat! Iar am dat-o în bară… cum fac de ceva vreme încoace!

Mâine pun pe blog şi flayerul. Poate sunt eu mai strange în gândire, iar ce mi s-a întâmplat azi e ceva normal. De parcă există normalitate…

P.S. De ce n-au citit cunoscuţii mei “Cel mai iubit dintre pamânteni” de Marin Preda? Pentru că pe vremea comuniştilor cartea a fost cenzurată, noroc acum cu nu ştiu care ziar că a scos cartea aşa cum a fost lasată de autorul său, iar acum îşi vor face timp pentru ea. Aceeaşi întrebare cu acelaşi răspuns se aplică şi pentru restul operelor lui Preda. Numai eu îs anomala.

Later edit: there you go the flayer. Pînă la urmă poate nu e aşa de rău.

Ziua femeii. Ziua mamei. Mi-am adus aminte de felicitarea de la grădiniţă pe care am colorat-o pentru a o oferi mamei de 8 Martie.  Era cu un răţoi ce purta un joben. O mai are şi acum mama, păstrată frumos, de pe vremea când eu număram doar 5 ani ( vârsta mea preferată ).

Am primit flori de primăvară şi am pornit-o la drum azi. Să conduc maşina familiei pe o distanţă de 200 km. N-am rezistat decât vreo 140 km, înţelegând faptul că încă sunt un şofer slab; mai am multe de învăţat. Tata cred că şi-a văzut viaţa trecându-i prin faţa ochilor de vreo 2 ori azi, ţipând din răsputeri la mine, ca un fel de ultimă slavare: “Frânăăăăăăăăăăăăăăăăăă!!!!!!!!!!!!!!!!”. Era să mă înfig într-un cortegiu funerar, de toată frumuseţea, ca pe lângă cetăţeanul de etnie rromă, să mai adaug şi eu vreo 2-3 candidaţi pe listă, fiindcă şi aşa aştia se înmulţesc precum iepurii (exagerez un pic, evident… nu se înmulţesc ca iepurii… noroc cu frâna aia). Şi pentru că sunt încă o bombă cu ceas pe şoselele din Romanian Country, am de gând să exersez până ce îmi voi pierde încărcătura explozibilă. Mi-am luat şi înjurături, că doar nu scăpam nebotezată.  Mai multe mi-au fost destinate când mergeam regulamentar, cu o viteză pe care masculii feroce din trafic nu o suportă încă şi fac alergie. Nu-i bai! De dobitoci fără pic de caracter e lumea plină (unii dintre ei fiind testaţi pe propria piele).

Cam atâtea au fost de relatat. O săptîmână uşoară să aveţi. Pups!

Un fel de P.S. :

Axiom of Chinese Relativity:
“No matter how great your triumphs or how tragic your defeats, approximately 1,3 billion Chinese people couldn’t care less.”