Maria

Astăzi mi-am sunat o foarte bună prietenă să îi urez toate cele aferente sărbătorilor ce în câteva ore se vor dezlănţui. Şi printre urări, o întreb de familie, implicit de sora ei. Şi nu mare mi-e mirarea când aflu că Georgiana s-a despărţit de prieten, de fapt, el a lăsat-o pe ea. Faza care pe mine m-a surprins cel mai mult a fost că individul i-a spus fetei că “eu intenţionam să mă despart de tine de vreun an…”.

Şi acum vine întrebarea mea: dacă ai asemenea intenţii, de ce nu ţi le exprimi de când începi să le simţi? Ce anume te determină să rămâi într-o relaţie în care tu, în primul rând, nu mai crezi?

Adică eu prefer sinceritatea. Dacă nu îţi place de mine, spune-mi! “Draga mea eşti prea acidă pentru mine/ părul tău e prea scurt/ pielea ta e prea închisă/ eşti prea scundă/grasă/urâtă/nu eşti genul meu/ ai un ochi mai sus decît celălalt/ o mână mai lungă decât celaltă/ eşti plictisitoare…” and so on.

Un domn un pic mai misogin descrie  pe blogul său femeile în fel şi chip, conferindu-le o imagine nu foarte bună, din punctul său de vedere. Nu-l contrazic deoarece sunt convinsă că a întâlnit destule specimene de sex feminin care să îi dea această impresie. Însă nici eu nu mă laud cu indivizii ce i-am cunoscut în ultima vreme.

Deci, e sinceritatea un lucru aşa de îngrozitor încât nu mai putem fi noi înşine si ne ascundem după nişte măşti care mai devreme sau mai târziu vor cădea??