Maria

Acum câteva zile m-am întâlnit cu o colegă de facultate. Schimbul de banalităţi a avut loc, am discutat despre locul de muncă, masterul la care s-a înscris fiecare şi, bineînţeles, am vorbit despre colegi. Ea m-a anunţat că a “divorţat” de cea mai bună prietenă a sa pentru că nu mai petrec aşa de mult timp împreună (ca o explicaţie, cele 2 fete se cunosc de când erau foarte mici, au fost 12 ani colege de bancă, apoi colege de facultate).

Şi de atunci mă tot bântuie tot felul de întrebări, printre care şi următoarea: timpul pe care îl alocăm, cantitativ,  pentru petrecerea lui alături de o amică este un factor major în existenţa unei relaţii de prietenie?

Dacă mi-aţi da un răspuns afirmativ, m-aţi pune pe gânduri, pentru că, în cazul meu, cele mai importante persoane din viaţa mea ori sunt departe ( gen altă ţară sau alt oraş ), ori sunt destul de ocupate astfel încât frecvenţa întâlnirilor noastre devine una redusă.

Deci, ce e important? Faptul că sunt zi de zi alături de tine sau poate faptul că ştii că mă poţi suna oricând, iar eu voi fi mereu dispusă să te ascult, să te ajut? Se spune că distanţa devine un impediment în relaţiile dintre oameni. Da, adevarat… pentru că noi permitem acest lucru. Pentru că ne complacem unor situaţii şi pentru că e mai uşor sa dăm vina pe altcineva decât să luăm noi înşine atitudine.

În final, ce vei face? Dai vina sau iei atitudine?

P.S. La mulţi ani, Andreea!

Ok. Săptămâna asta a inceput în forţa. Nu în fiecare zi cobori scările în ASE, cu mintea praştie făcută în urma participării benevole la un seminar de previziune, cu matrici ale consumurilor săgetându-ţi sinapsele şi vectori zburdând prin subconştient. Bun, luni coboram scările lipsită de orice chef, când undeva pe la etajul 1 mă întâlnesc cu o foarte bună prietenă. Zâmbet larg, superb, fericire în ochi. Povestea lungă spusă scurt: A. a întâlnit dragostea vieţii ei şi acum trăieşte o poveste “cum nici în filmele americane nu îţi e dat să vezi”. Sceptică fiind din fire, ridic o spânceană semn al incertitudinii şi dezacordului… “asta mică iar bate câmpii şi o ia la vale ca nebuna”. Mergem să bem o cafea… îmi comand un cappuccino diabetic şi ascult povestea cuminte. Mă bucur pentru ea, în ultima vreme chiar avea nevoie de ceva bun în viaţa ei… filmul se rupe, când îmi spune că totul va fi roz şi superb în viaţa mea… da-ţi-mi voie să prefer pasiunea roşului şi calmul mării. Din fire, sunt mai pesimistă. Nu cred, până nu mi se întâmplă, aşa că draga mea A., aşteptăm întâmplarea. Însă îţi spun că mă bucur din inimă pentru tine, iar din când în când, să îmi faci şi mie un update la basm, ca nu cumva să se elimine specia din programa obligatorie.

În altă ordine de idei, neuronul blond şi-a încheiat astăzi orele de condus. Bilanţul e următorul: a naibii maşină nu porneste cu a 3a, oricât de convinsă aş fi eu ca e de fapt viteza 1; acceleraţia nu e frână, din păcate; pietonii se iau pe trecere pe la spate; picioarele mele sunt de lemn, iar bonul şi factura nu le mai posed de la Creator ca să le retunez. Deci şi prin urmare, uite cum Măria Mea o să îşi mai ia 5 şedinţe suplimentare, pe timp de zi, of course, ca să nu devină pericol în loc de partener de trafic.

Faza cea mai dură a fost azi. M-am dus să ma programez la dracu’ cu cărţi în Pipera pentru examenul auto, iar ăştia, programau la sala fix în ziua când mergeai să te înscrii. Deci şi prin urmare, am stat frumuşel la o coadă, ca tanti de la ghişeu să mă anunţe că dau azi sala. Am spus, nu mulţumesc. Revin când stau bine cu nervii şi cunoştinţele. So… saptămâna viitoare, după întâlniri plăcute cu cartea de legislaţie şi, probabil, cu ceva mai multă siguranţă şi inconştienţă mă voi prezenta pentru o programare.

La muncă toate’s bune. În general, le spun curierilor să “dea colţu’ pe Rosetti”, indicând astfel, poziţia strategică a agenţiei noastre de turism, port conversaţii interesante despre comisioanele ordinelor de plată făcute prin internet banking (nici acum nu m-am lămurit care sunt de fapt reducerile de care îmi spunea responsabilul de agenţie) and so on.

Să aveţi un week-end cât mai fain! Pups!

Prima mea aventură cu maşina pe timp de zi a fost azi. Restul orelor le am numai de la 18,00 so lumină nu prea mai prinde Măria Mea. E mai interesant să conduci pe timp de zi… acum chiar văd bordurile ) şi multe alte chestii pe care, dupa ore de muncă şi de facultate, îmi scapă… faza cu parcarea laterală nu mai mi se pare aşa de tainică şi de nedesluşit… greşeli continui să fac şi mă enervez, pe mine, evident!

După orele de condus, am fost cu o prietenă la târgul de carte ce se desfăşoară la Romexpo… n-am stat mult. Mi-am luat cărţile de pe listă şi am tulit-o. Desigur că m-a prins ploaia, iar umbrela era, bineînţeles, pe birou. Ca de obicei, la Humanitas şi Rao era mare aglomeraţie. Acum stau şi privesc cele 6 cărţi achiziţionate şi mă înterb când naiba le citesc… cred ca Dumnezeu nu îmi aprobă cererea cu o zi=26 ore aşa că, pentru o vreme mă voi potoli cu achiziţiile… interesantă situaţie: când aveam timp, nu aveam resurse financiare pentru toate cărţile pe care mi le doream,  iar acum că am nişte resurse financiare, nu am timp… of, şi timpul ăsta, resursă rară mai e!!!

Week-end placut & cât mai puţină bătaie de cap cu situaţia udă de afară! Pups!

Astăzi neuronu’ blond şi-a făcut o cruce mare şi a ieşit în trafic. Prima oară. Cu instructor în dreapta, of course.

Nu ştiu cum a fost la voi vremea, dar la mine, condiţiile meteo au fost printre cele mai favorabile: ploaie, la o oră când Dumnezeu a stins deja lumina în emisfera nordică şi o pune de-o schimbare de anotimp. Procese şi frământări existau adânc înfipte în mintea mea roză… sau roşie… mă tot întrebam ce naiba m-a trăznit să mă apuc în noiembrie de şcoala de şoferi… răspunsul clar încă nu îl am. Per ansamblu a fost ok: mi s-a oprit motoru’ în intersecţie, am pus frână când nu trebuia, un tir a fost la un moment dat muuult prea aproape de mine, am prins 60 km-h în oraş, gropi n-am prea luat & cam atât.

În speranţa că voi învăţa ceva şi că nu o să apară prea curând ştire în ziar”pieton lovit de o maşină Şcoala”, vă pup metaforic din zbor  şi vă urez o săptămână cât mai faină. Whoooo Weeeeeeeeee !!!!!

Astăzi m-am trezit cu greu. Poate şi din cauză că în ultima vreme ies la 8 am pe uşa casei şi mă intorc abia pe la 8.30 pm. M-am îmbrăcat intr-un ritm lent pentru a merge spre bibliotecă. Bineînţeles că mai întâi am dat un telefon să îmi anunţ întârzierea… până şi cărţile au început să mă obosească. La locul cu pricina mi-am stors un pic creierii, am lucrat la proiect împreună cu D. Am observat că la Paul Bran sunt tablouri noi… frumoase. In fine, n-am rămas prea mult pe acolo că deh!… supradoză de cărţi de management nu e bine să ţi se întâmple des.

La metrou, un tip îmi întinde un fluturaş… era sub forma unei bacnote de un milion de euro, iar pe o parte scrisul începea cu: “O întrebare de un milion de euro: Vei ajunge tu în rai?…” … şi se continua. N-am mai citit. M-am enervat. De ce trebuie să asociez ideea de rai, şi implicit de Dumnezeu, cu o chestie materială, un milion de euro? Mi se pare prea stupid, iar sensibilizarea, în cazul meu, nu s-a produs.

Şi a venit frigul. Iar în scurt timp o să apară şi nenorocita aia de zăpadă… spun “nenorocită” pentru că în Bucureşti zăpada nu e pură, frumoasă… până ajunge la noi, spală o atmosferă poluată, mizerabilă. Nu mai e Bucureştiul ca în vremea copilăriei mele…